Clepsidra   Revista  de  istorie  a  Colegiului  Economic  ,,Mihail Kogălniceanu”  Focșani Nr. 3,  anul 2014                                            Clepsidra(Focșani.online) ISSN 2344 - 0953 ISSN-L 2344 - 0953     Cuprins    ©  Să înțelegem istoria și altfel , George Bogdan Onel(XI G)......................................pag. 3   ©  Cum a pierut Ordinul Templierilor , Narcis Adrian Piciu (XI G)...............................pag. 4-5   ©  Monstruoasa coaliție și Al.I. Cuza , Ionuț-Alexandru Candea (XI C)......................pag. 6-7   ©  Columna lui Traian, document istoric , Laurențiu Bogdan (IX E)...........................pag. 8-9   ©  Războiul de 100 ani , Georgiana Dumitru (XI B).......................................................pag. 10-11   ©  Revoluția industrială , Cătălin Terțiu (XI B)..............................................................pag. 12-13   ©  Misterele lumii antice ,Teodor Lazăr (XIF)................................................................pag. 14-15   ©  Ciudățenii în istorie , Leancă Elena Bety, Rotaru Daniel (XI A)..............................pag. 16-17   © Discriminarea femeii de-a lungul timpului , Iancu Roxana Andreea (XI B)...........pag. 18-19   ©  Căderea comunismului în Europa de Est , 1989, Radu Gabriel Ciocan (XIB).......pag. 20-21   ©  Cine a fost regina din Saba? , Andrei Ștefan (IXC).................................................pag. 22-23    ©  Lavrenti Beria, apogeul terorii , Răzvan Chitroceanu(XA)...........................pag. 24     Să înțelegem istoria și altfel   Am avut un argument...  În mod neîndoielnic, istoria se bucură de un statut semnificativ în structura curriculu - mului şcolar, dar, oricât de generoase ar fi planurile de învăţământ în alocarea numărului de ore pentru această disciplină, niciodată nu s-ar putea afirma că timpul alocat studiului insti - tuţionalizat al istoriei ar fi suficient. Totodată, există teme de studiu foarte interesante care, din motive lesne de înţeles, nu pot fi incluse în programa şcolară, dar care sunt demne de atenţia elevilor şi oferă informaţii complementare celor parcurse la orele de curs. În  întâmpinarea  unei  asemenea  nevoi  de  completare  a  informaţiilor  istorice,  vine prezentul proiect de parteneriat educaţional, “Poveşti dintre zidurile cetăţilor”, care îşi pro- pune să antreneze un număr mare de elevi în realizarea unor materiale cu privire la rolul pe care l-a jucat, în istoria mediavelă românească, sistemul de fortificaţii ridicat în această epocă istorică şi cu privire la persoanele, evenimentele la care zidurile cetăţilor au fost martori de o valoare incontestabilă. Liceele participante la acest proiect sunt: Liceul Pedagogic ,,Spiru Haret”, Colegiul ,,Al.I.Cuza”, Colegiul Tehnic ,,Edmond Nicolau” și Colegiul Economic ,,Mihail Kogălniceanu” Focșani. Am avut un calendar de activități...  - „De strajă pe hotarul Nistrului” (I) – Cetăţile Hotin şi Soroca, octombrie 2013, prezentări re - alizate de elevii Colegiului Economic „Mihail Kogălniceanu”;  - „De strajă pe hotarul Nistrului” (II) – Cetăţile Orhei şi Tighina, decembrie 2013, prezentări realizate de elevii Colegiului Tehnic „Edmund Nicolau”;  - „Porţile de intrare ale Moldovei” – Cetatea Chilia şi Cetatea Albă, februarie 2014, prezentări realizate de elevii Colegiului Naţional „Alexandru Ioan Cuza”;  - „Inexpugnabile” – Cetatea de scaun a Sucevei şi Cetatea Neamţului, aprilie 2014, prezentări realizate de elevii Liceului Pedagogic „Spiru Haret” ;  - „Poveşti dintre zidurile cetăţilor” – concurs interliceal, mai 2014;   «   Elevii  Onel George Bogdan, Piciu Narcis Adrian și Milea Gabriela de la clasa a XI-a G au prezentat  istoria Cetății Hotin. Elevii  Țigănuș Emanuel Valeriu cls. a  XI-a H și Gîrneață Sabina, Ciocoiu Ionuț cls. a XI-a G au prezentat un amplu material despre Cetatea Soroca. În loc de concluzie...  De la acest proiect am dobândit, și elevi și profesori, următoarele rezultate: îmbogăţirea orizontului informaţional al elevilor implicaţi în proiect; consolidarea abilităţilor de comunicare ale elevilor; colaborare eficientă între parteneri.  George Bogdan Onel, cls. a XI-a G     Cum a pierit Ordinul Templierilor   Acum 700 de ani unul dintre cele mai puternice ordine religioase ale creştinătăţii îşi trăieşte tragicul sfârşit: regele francez îi supune pe războinicii creştini torturii, cu aprobarea papei. Niciun protest nu răsună pe 3 aprilie 1312 în catedrala de la Vienne, la sud de Lyon. Episcopii şi principii sunt deja adunaţi acolo de mai bine de o jumătate de an. În spaţiul altarului se află cele mai im - portante personaje: Filip al IV-lea cel Frumos şi papa Clement al V-lea. Cei doi nici că puteau fi mai diferiţi. Filip, care domneşte din 1285, este rigid, dur, zgârcit la vorbe şi are o voință de fier. Clement pare însă la capătul put - erilor, suferă de cancer. Funcţia şi-o datorează exclusiv regelui, care îl obligă să rezideze nu la Roma, ci în Franţa. În catedrala de la Vienne se aplică o decizie care fusese luată încă din 22 martie, care va sta sub semnul controversei mult timp. Bula papală “Vox in ex - celso” prevede desfiinţarea ordinului templierilor. Este într-un fel apogeul seriei de procese de erezie din evul mediu, iar istoricii îl privesc drept un precedent la toate procesele de faţadă care au loc în secolul al XX-lea. Acuze exacerbate sunt aduse membrilor faimosului ordin: împioşenie, blasfemie, idolatrie, sodomie, în ge- neral fapte reprobabile. Sunt acuzaţi că ar fi corupt tinerii  clerici,  că  ar  fi  negat  profeţii  bi-blici,  că  ar  fi scuipat  pe  cruci.  Ordinal  ar  fi  reprezentat  un  loc  al pierzaniei, al desfrâului. Cu toate acestea templierii nu au fost acuzaţi de iure, adică pe baza legislaţiei,  ciper viam provisionis et ordinationis , adică au fost dizolvați pe  cale  administrativ-birocratică,  după  5  ani  de  ur - mărire şi tortură. Cum a ajuns însă ordinul în această situaţie?   Soldaţii  lui  Hristos  erau  bancheri Nu cu mult timp în urmă organizaţia realizată între 1118 şi 1120 reprezenta o întruchipare a cavalerismului şi a religiozităţii. “Bucură-te, Ierusalime!”, se entuziasma la 1130 cistercianul Bernard de Clairvaux, care îi ad - mira  pe  templieri  pentru  curajul  şi  vitejia  lor:  fru - museţea externă provenea din zelul luptelor împotriva musulmanilor, iar cea internă din lupta cu forţele răului care rezidă în om. În 1095 papa Urban al II-lea lansează apelul la cruciadă. Era vremea reformei gregoriene, o fază a reînnoirii religioase, a extinderii puterii papale. Templierii erau copiii timpului lor. Mii de pelerini iau calea  Ierusalimului,  iar  în  Tara  Sfântă  se  înfiinţează state  cruciate  la  Edessa,  Antiohia,  Ierusalim  sau Tripoli.  Pentru  a  proteja  credincioşii  pe  drumurile Huges al păgânilor înfiinţează o comunitate specială. Regele din Ierusalim le oferă adăpost în palatul care stătea pe locul legendarului temple al lui Solomon – de unde şi denumirea ordinului. Probabil că primii templieri erau foarte săraci, nu aveau nici măcar mantia albă cu cruce roşie care îi va consacra mai târziu. Stema lor prezintă doi cavaleri care impart un cal, simbol al ambivalenţei instituţiei lor. Asta pentru că templierii împacă ceea ce pare de neîm - păcat: sunt călugări şi războinici. Se înscriu pe linia ioaniţilor, care apar cu două decenii mai devreme, doar că templierii se dedică totalmente războiului, sunt o categorie de luptători sfinţi. O reglementare se face la conciliul de la Troyes din 1129, iar mai târziu templierii primesc o serie importanta de privilegii: soldaţii lui Hristos se află sub aripa protectoare a papei, au proprii preoţi , sunt scutiţi de zeciuială şi sunt supuşi exclusiv Romei.     Atracţia lor este mare. Peste tot în Europa no - bilii şi clericii depun eforturi pentru a intra în structura care  deja  capătă  o  faimă  deloc  de  neglijat.  Regii  le dăruiesc pământuri şi burguri, iar episcopii biserici. Din Franţa până în Peninsula Iberică, din Anglia până în Italia templierii câştigă teren şi îşi întemeiază propri - ile colonii. Cultivă vin, cresc vite, ba chiar întreţin o flotă la Marea Mediterană. Fără susţinerea europeană general ordinul ar fi apus de mult, iar fără templieri statele latine din Orient nu ar fi rezistat prea mult. Ca- valerii sunt şi bancheri şi trezorieri, lucrând cu tehnici de contabilitate de nivel avansat. Regii le îngăduie lor să le administreze averile.  Coroana  engleză  ia  credite  de  la  ei,  iar  trezoreriile asemănătoare unor adevărate fortăreţe păstrează co - morile franceze. Templierii devin un soi de stat în stat şi Biserică în Biserică. În secolul al XIII-lea numără cam 7000 de membri şi se află în posesia a nu mai puţin de 870 de burguri. Dar odată cu Gloria creşte şi pericolul. Statele încep să-I împiedice să mai câştige teren; templierii devin lacomi şi aroganţi, abandonându-şi idealurile. Apoi vine anul 1291 şi se schimbă totul. Cetatea Akkon cade, ultimul bastion creştin din Orient. Templierii îşi mută sediul în Cipru. Ţara Sfântă este pierdută. Ordinul pare de prisos. Teutonii se concentrează în nordul Eu - ropei, în Prusia, iar ioaniţii care se mută în insula Rho - dos poartă războaie grele cu turcii. Templierii vor însă doar  un  singur  lucru:  Tara  Sfântă.  În  1291  mare maestru ajunge Jaques de Molay, personaj privit ca un erou tragic de către posterioritate.   Drama începe în 1306. Încercarea templierilor de a pătrunde iar în Orient eşuează, dar spiritual cru - ciat nu dispare. Papa Clement al V-lea îi convoacă pe maestrul templierilor şi pe cel al ioaniţilor, Fulko von Villarets la Poitiers. Molay nu bănuieşte pericolul. Se aud zvonuri despre blasfemiile cavalerilor. Un anume Esquieu de Floyran împrăştie vorbe despre idolatrie şi sodomie. Regel din Aragon îl ignoră pentru că templerii încă se mai luptă cu maurii din Peninsula Iberică. Dar ministrul francez Guillaume de Nogaret priveşte zvonul ca pe o şansă extraordinară de a anihila ordinul deja mult prea puternic. Recrutează martori, adună presu - puse dovezi, infiltrează spioni. Templierii sunt supuşi torturii... Clement  tremură  de  furie,  considerând  acţi - unea lui Filip o ofensă la adresa Bisericii. Nici în afara Franţei Filip nu este susţinut. Niciun monarh nu vrea să-i  urmeze  exemplul.  Apoi  Filip  prezintă  dovezile, adică ce au scos autorităţile din gura acuzaţilor care au trecut prin cazne greu de imaginat. Pe 24 octombrie marele maestru îndură chinuri teribile în urma cărora se leapăd de principiile templierilor şi recunoaşte că ar fi scuipat pe cruce. Le spune şi colegilor săi să facă acelaşi lucru. Fillip îşi atinge scopul: templierii sunt în - vinşi chiar înainte de proces. Papei nu-I mai rămâne nimic de făcut decât să urmeze calea trasată de rege pentru a mai câştiga ceva din reputaţie, ordonă confis - carea proprietăţilor templierilor  şi cedarea lor Bisericii. Un val de arestări se produce în tot Occidentul. Molay încă mai nutreşte speranţe.îşi neagă afirmaţiile de sub tortură în faţa a doi episcope, dar va retracta şi aceste spuse , căci se teme să nu fie omorât.   Aşa că Molay se potoleşte şi cere doar să-l vadă pe papă. O strategie fără succes, pentru că nu i se per - mite şi oricum ar fi rezolvat puţin lucru. În 1308 Filip convoacă toate adunările ţării. Guillaume de Plaisan, un ministru, îl ameninţă pe papă. Clement nu are de ales. Procesul durează ani de zile. Din 1309 se înfi - inţează la Paris o comisie papală care să se ocupe de problemă. Şi aici Filip este cel care manevrează. Cei care nu renuntă să-şi apere ordinul, acuzând manipu - larea şi şantajul, ajung pe eşafod. În timpul conciliului de la Vienne politica lui Filip îşi atinge culmile. Filip intră practice cu armata în oraş. Clement îşi salvează pielea şi o umbra de reputaţie dizolvând ordinal pe 22 martie 1312. Nu ştim dacă şi el îi credea pe templieri vinovaţi. Cert este că papa a capitulat în faţa autorităţii regale.  Drama nu se sfârşeşte însă. Mai rămâne de re - zolvat situaţia cu marele maestru. Clement se fereşte, dar apoi se decide sa trimită cardinali la Paris. Încă doi ani îşi mai petrece acuzatul între zidurile temniţei până să se dea verdictul, pe 18 martie 1314, în faţa portii ca- tedralei  Notre  Dame.  Molay  este  condamnat  la  în - chisoare pe viaţă. Pana în ultima clipă Jaques de Molay s-a bazat pe atitudinea papei, dar când aude sentinţa se revoltă împreună cu alt acuzat, maestrul din Nor - mandia. Jaques de Molay şi Geoffroy de Charnay sunt arşi pe rug în aceeaşi zi. Dar la scurt timp mor şi călăii ca-valerilor: Clement de cancer pe 20 aprilie şi în de - cembrie, ca urmare a unui accident de vânătoare, îi urmează regele. Şi ce s-a petrecut cu ceilalţi templieri? I-au moştenit francmasonii? Şi-au ascuns comorile?  Adevărul istoric se pare că este puţin mai dur: ordinul a dispărut treptat din Europa. Doar în Portugalia mai rămâne ceva din el sub forma unui alt ordin ale cărui averi va ajuta micul stat să se ridica ca putere navală. Comoara templierilor, care era de fapt mult mai mică decât se aşteptase Filip, le revine ioaniţilor. Astfel se atinge scopul de a crea un ordin unit. Corona franceză pstrează puţin pentru sine, pentru că trebuie să le ofere ioaniţilor bani pentru a-şi răscumpăra confraţii din tem - niţe.  Aşadar, dilemele nu sunt chiar atât de mari cum vrea să le facă literatura fantastică. Mai mult, templierii dispar ca urmare a aplicare unei politici de stat care viza scopul cu orice mijloace, fie şi tortura care era un procedeu destul de normal în epocă. Filip s-a folosit de justiţie ca instrument de putere într-un mod lipsit de scrupule. Nu a fost vorba de a aduce adevărul la lu - mină, ci de a preface suspectul în vinovat. Felul în care regele a manipulat opinia publică reprezintă un pas în clădirea absolutismului care va domina istoria euro - peană vreme de secole. Bibliografie: -Irina Maria Manea, Historia.ro. -Malcolm Barber, The New Knighthood: A History of the Order of the Temple. Cambridge University Press, 1994   Narcis Adrian Piciu (XI G)     M o n s t r u o a s a   c o a l i ț i e   ş i   A l .   I .   C u z a   Monstruoasa coaliție a reprezentat alianța dintre conservatori și liberalii radicali în scopul îndepărtării domnitorului Alexandru Ioan Cuza de pe tron. Denumirea respectivă a fost promovată în epocă de presa favorabilă lui Cuza. Liderii acestei coaliții au fost radi - calul  C.  A.  Rosetti,  conservatorul  Lascăr Catargiu  și  moderatul  Ion  Ghica.  În  mon - struoasa coaliție se aflau marii proprietari de terenuri  și  oameni  de  afaceri  care  nu  erau mulțumiți de politica monarhului.  “Monstruoasa coaliţie” n-a putut trece cu vederea politica autoritară a lui Cuza, dar şi  unele  reforme  care  deranjau  importante categorii sociale şi forţe politice, începând cu 1863 şi terminând în 1864. La 2 mai, domni - torul dizolvă Adunarea Legislativă, adoptă o nouă  lege  electorală  şi  o  nouă  Constituţie care îi conferea puteri sporite. Regimul per - sonal al lui Cuza devine ţinta criticilor şi mai dure din partea opoziţiei parlamentare con - duse de radicalul C.A. Rosetti, de conserva - torul  Lascăr  Catargiu  şi  de  moderatul  Ion Ghica.    Abdicarea s-a produs în dimineaţa zilei de 11/23 februarie 1866, ora cinci, când un grup de militari a pătruns în Palatul Domnesc şi l-a silit pe domnitor să accepte abdicarea. Pe actul iscălit de Cuza chiar pe spatele unui militar, scria: “Noi, Alexandru Ioan I, conform dorinţei naţiunii întregi şi angajamentului ce am luat la suirea pe Tron, depun astăzi, 11 februarie  1866,  cârma  guvernului  în  mâna unei Locotenenţe Domneşti şi a Ministrului ales de popor”. Cuza fusese obligat, la Unire, să jure că va abdica, după 7 ani de domnie, pentru a lăsa tronul unui prinţ străin “dintr-o ţară nemegieşă cu România”.     În  noaptea  de  11  februarie  1866, presa unionistă a vremii scria: ,,coaliţia mon - struoasă, falşii români, organizaţi în bandă, întocmai  ca  nişte  tâlhari,  au  scos  pe  Vodă Cuza din palat, l-au arestat în casa lui Ciocâr - lan  şi  l-au  expulzat  peste  hotar”.  Liderul acestei coaliţii a fost I.C. Bră - tianu, duşman de moarte al domnului Unirii. Argumentul acestui odios act a fost acuzaţia că domnul ales ar fi trădat interesele ţării faţă de o putere străină, când adevărul era cu totul opus: ,,el a afirmat în faţa străinilor drepturile legitime  ale  ţării.”  De  fapt,  tendinţele  au - toritare ale domnitorului, suspectat că dorea să impună o monarhie ereditară în România, au  contribuit  la  coalizarea  unor  importante forţe politice împotriva sa şi la îndepărtarea sa de pe tron.   După două zile, la 13 februarie, Cuza părăseşte Bucureştiul, luând drumul Vienei iar în urma sa, pe 10 mai 1866, prinţul Carol de Hohenzollern-Sigmaringen este proclamat domnitor al României, sub numele de Carol I. Ulterior,  Carol  a  fost  rugat  să-i  permită  lui Cuza întoarcerea în ţară. Monarhul a trimis cererea  Consiliului  de  Miniştri  care  a respins-o.  Alexandru Ioan Cuza se stinge, la Hei - delberg, la 5 iunie 1873 şi revine acasă doar pentru odihna veşnică, întâi la palatul de la Ruginoasa apoi la Biserica Trei Ierarhi, din Iaşi.  Bibliografie: Constantin  C.  Giurescu,  Viaţa  şi  opera  lui Cuza Vodă , Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1966 Candea Ionuț-Alexandru, XI C     Cel mai impresionant monument trium - fal construit în antichitate, Columna lui Traian, reprezintă  o  capodoperă  realizată  de sculptorii romani în perioada în care Imperiul Roman a atins apogeul extinderii teritoriale sub  domnia  împăratului  Traian.  Columna reprezintă un important izvor arheologic şi is - toric,  o  vitală  şi  nepreţuită  reprezentare  a războaielor  daco-romane,  întrucât  princi - palele scrieri dedicate războaielor s-au pier - dut. Este o sursă prolifică de studiu pentru istorici, arheologi, artişti şi etnografi oferind posibilitatea studiului multidisciplinar. De ce este importantă studierea scenelor şi eveni - mentelor de pe columnă? Evident, explicaţia nu poate fi singulară. Principalele  opere  scrise  dedicate războaielor daco-romane au avut neşansa de a nu se păstra până în zilele noastre. Însuşi împăratul  Traian  a  scris  o  carte  despre războaiele cu dacii (De bello dacico) ilustrând etapele  şi  triumful  romanilor  în  aceste războaie de lungă durată. Medicul Criton, în - soţitor  în  campaniile  împăratului  Traian  a scris o carte intitulată ,,Getica” care s-a pier - dut.   Cărţile despre războaiele dacice ale lui Appian, Arrian, Ammianus Marcellinus pre - cum şi capitolul despre războaiele daco-ro - mane  al  lui  Dio  Cassius  sunt  dispărute. Poemul lui Florus dedicat victoriilor împăra- tului Traian este şi el pierdut. Suetonius îşi încheie opera cu Domiţian, nemaiajungând să scrie despre domnia lui Traian, iar Historia Augusta, cronica împăraţilor romani începe cu domnia lui Hadrian.    Din aceste motive Columna reprezintă principalul izvor istoric pentru reconstituirea scenelor, etapelor şi evenimentelor care au parcurs şirul războaielor. Columna, înainte de a fi un monument istoric este şi o operă de artă, fiind un izvor de inspiraţie pentru artişti şi etnografi pentru reconstituirea  portretelor,  vestimentației  şi armelor. Totodată importanța topografică şi arhitecturală  a  zonelor  şi  fortificaţiilor  ne poate da indicii despre traseul luptelor dintre cele două tabere. De asemenea, pe fusul înalt care  urcă  în  spirală  imagini  din  cele  două războaie purtate de Traian, imagini policrome, înfăţişând 123 de episoade şi 2500 de perso- naje,  imaginea  împăratului  Traian  este  re - liefată de 60 de ori, iar chipul demnului său adversar, Decebal, de vreo 8 ori. Columna a reprezentat şi un model pentru construcţia columnei lui Marcus Aurelius şi Aurelian, dar şi  pentru  operele  artiştilor  plastici  precum Michelangelo sau Rafael. După încheierea războaielor din Dacia, împăratul  Traian  s-a  întors  la  Roma  cu  o imensă cantitate de aur şi argint (165.000 kg aur şi 331.000 kg argint), sărbătorind 123 de zile la Roma, perioada în care au luptat peste 10.000  de  gladiatori.  Contribuabilii  au  fost scutiţi de plată impozitului timp de un an de zile, iar numeroase edificii urmau a fi constru - ite. Forul lui Traian, în cinstea victoriilor îm - potriva  dacilor  a  fost  inaugurat  în  112 cuprinzând: arcul de triumf ridicat de Senat şi distrus în timpul domniei lui Constantin cel Mare, atriumul - celebra piaţa înconjurată de coloane având în centru statuia ecvestră a lui Traian,  Basilica  Ulpia,  Columna,  biblioteca Ulpia împărţită în două corpuri de clădiri pen - tru literatura latină şi greacă şi Templul lui Traian.   Columna lui Traian – document istoric     Columna lui Traian, ridicată la 12 mai 113 este singurul monument care s-a mai păs - trat din Forul lui Traian. Fiind cea mai mare sculptură  în  relief  din  toată  Antichitatea, Columna se compune din patru părţi: fundaţia (unde  se  găsea  cameră  destinată  primirii cenuşii  lui  Traian),  piedestalul,  columna (coloana propriu-zisă) şi statuia împăratului Traian. În 1587, Papa Sixtus al V-lea a înlocuit statuia împăratului Traian, care era reprezen - tat în uniforma militară şi ţinând în mână o lance, cu statuia Sfântului Petru. Trei suverani ai Franţei şi-au manifestat dorinţa de a avea o reproducere a Columnei lui Traian, dorinţă manifestată de  Francisc I, Ludovic al XIV-lea şi Napoleon al III-lea. Cel din urmă a înzestrat Franţa cu o reproducere completă a Columnei, iar o altă copie inte - grală  a  columnei  se  găseşte  în  Anglia,  la muzeul Victoria, din iniţiativă reginei Victoria. Jérȏme Muzino a copiat şi a publicat Columna lui Traian în 130 de planşe, iar Petro  Bartoli, anticarul papei şi reginei Christina a Suediei, a retuşat desenul lui Muzino, dar nu a atins o perfecţiune  a  copiei,  deoarece  nu  a  redat mişcările spiralei, iar personajele sunt redate în  linie  orizontală.  O  analiză  profundă  care avea să corecteze opera lui Muzino a fost re - alizată  de  Raphael  Fabretti  în  lucrarea  sa ,,Syntagma despre Columna lui Traian”. Ideea unei copii a Columnei la Bucureşti i-a intere - sat şi pe intelectualii români, iar prima încer - care de reconstituire a Columnei la Bucureşti îi aparţine lui Mihail Kogălniceanu. În schimb, cel care reuşeşte să aducă mulajele scenelor de pe Columna la Bucureşti este arheologul Emil Panaitescu.   Columna a trecut de-a lungul secolelor prin  diverse  cumpene,  dar  a  reuşit  să  se menţină  în  fata  năvălitorilor.  În  timpul  lui Napoléon Bonaparte, acesta dorea să demon - teze şi să transporte Columna la Paris, dar consilierii  apropiaţi  l-au  convins  să  aban - doneze acest proiect, fiind prea costisitor.  Monumentul  a  fost  jefuit  de  vizigoţi, care după cucerirea Romei la 24 august 410 au violat mormântul în care împăratul Traian îşi odihnea cenuşa într-un vas de aur. În se- colul al X-lea municipalitatea Romei a interzis deteriorarea  spiralelor  şi  a  scenelor, pedeapsa fiind cu moartea. Cei doi papi din se-colul al XVI-lea, Paolo al III-lea Farnese şi Sixtus al V-lea au făcut restaurările şi au înlă - turat  dărâmăturile  care  acopereau  baza columnei. Bibliografie: - ro.wikipedia.org/wiki/Columna_lui_Traian - Mihai Floroiu,  Columna lui Traian - docu - ment istoric.  Laurențiu Bogdan, a IX-a E     A  fost  un conflict  cu  efecte  devasta - toare dar şi cu consecinţe pozitive, pe termen lung,  pentru  Franţa. Acest  război  -  cel  mai lung conflict militar din istorie - a fost deter - minat de interesele dinastice ale regelui An - gliei  Eduard  al  III-lea,  cât  și  ale  regelui încoronat al Franţei, Filip al VI-lea de Valois, dar  şi  de  diferendele  teritoriale  dintre  cele două state. Acestea din urmă proveneau din disputa anglo-franceză asupra Flandrei şi din refuzul  lui  Eduard  al  III-lea  de  a  presta  ju - rământ  de  vasalitate  regelui  Franţei  pentru Guyanne,  teritoriu  francez  aflat  în  posesia monarhiei engleze.  Războiul se deschide cu o hotărâre de natură  economică:  stoparea  exportului  de lână engleză către Flandra, ceea ce echivala cu sufocarea economiei acestei regiuni.  Flandra  este  nevoită  să  accepte  o alianţă  cu  Anglia,  chiar  dacă,  teoretic,  era vasala Franţei. Urmează conflicte cu caracter local, care culminează cu prima mare bătălie a războiului: lupta de la Crécy (1346), prece - dată de devastarea Normandiei de către ar - mata engleză. Dezastrul armatei franceze a fost provocat de arcaşii englezi care au scos din luptă cavaleria grea franceză.  După zece ani, situaţia s-a repetat în timpul bătăliei de la Poitiers (1356), în urma căreia regele Franţei, Ioan cel Bun, a fost luat prizonier. În urma tratatului de la Brétigny, în - tregul sud-vest al Franţei intra sub control en - glez.    Urmaşul lui Ioan cel Bun, Carol al V-lea (1364-1380), denunţă acest tratat şi, împreună cu conetabilul du Guesclin, reuşeşte să resta - bilească situaţia şi să-i alunge pe englezi din cea mai mare parte a teritoriului francez. După moartea lui Carol al V-lea, urmaşul său, Carol al VI-lea, minor şi prezentând probleme men - tale,  este  tutelat  de  unchii  săi,  puterea revenind  marilor  seniori  francezi.  Aceştia ajung să se angajeze într-un sângeros război civil purtat între casele nobiliare d'Armagnac şi de Burgundia. În 1414 Parisul este ocupat de armata lui Bernard d'Armagnac, iar bur - gunzii se aliază cu Anglia.  După un an, armata engleză condusă de Henric al V-lea debarcă pe sol francez şi reuşeşte, în condiţii de minoritate numerică absolută,  să  înfrângă  din  nou  trupele franceze, în bătălia de la Azincourt. Victoria este  urmată  de  proclamarea  sa  ca  rege  al Franţei şi de ocuparea nordului ţării, inclusiv a Parisului.    Războiul de 100 de ani (1337-1453)     În momentul în care existenţa însăşi a statului  francez  era  ameninţată,  şi-a  făcut apariţia Ioana d'Arc. Ea însufleţeşte armata franceză a lui Carol al VII-lea (1422-1461) şi reuşeşte să elibereze în 1429 Orléans, Troyes, Chalons, Reims. După arderea ei pe rug sub acuzaţia de vrăjitorie (1430), englezii au pier - dut războiul. Până în 1453, când are loc ultima bătălie, cea de la Castillon, Anglia a pierdut toate teritoriile franceze pe care le deţinuse, cu excepţia portului Calais.  Războiul de 100 de ani a fost una dintre cele mai importante manifestări ale crizei se- colului al XIV-lea, agravând o situaţie şi aşa complicată din cauza regresului economic şi demografic  din  Europa.  În  afara  pierderilor umane şi materiale, el a pus serios în discuţie harta politică a Occidentului, pe care se con - tura  un  regat  anglo-francez.  Îndelungatul conflict a avut şi alte consecinţe, cum ar fi cristalizarea sentimentelor patriotice atât la francezi, cât şi la englezi, pentru care începe să nu mai fie importantă doar apartenenţa lor la  respublica  christiana,  ci  şi  calitatea  de supuşi ai unui regat sau ai altuia. Franceza, limba oficială a regatului en - glez din vremea cuceririi normande, încetează să mai joace acest rol, şi engleza îşi dobân - deşte  acum  întreaga  demnitate.  În  Franţa, sfârşitul  războiului  a  creat  şi  premisele desăvârşirii  centralizării  statale,  prin  inte - grarea în domeniul regal nu doar a teritoriilor recucerite de la englezi, ci şi a altora.   În timpul lui Ludovic al XI-lea este ocu - pat ducatul Burgundiei, care fusese transfor - mat  de  regele  Ioan  cel  Bun  într-un  apanaj pentru fiul său, Filip cel Îndrăzneţ, şi care se transformase  în  timpul  ducilor  următori într-un stat cvasiindependent. Carol al VIII-lea se  căsătoreşte  cu  moştenitoarea  ducatului Bretaniei, astfel încât acesta este la rândul său alipit domeniului regal.  Unificarea  teritorială  şi  consolidarea puterii regale devin realităţi ireversibile în tim - pul domniilor lui Ludovic al XI-lea (1461-1483) şi  Carol  al  VIII-lea  (1483-1498),  cu  care  se poate considera că a început chiar trecerea la monarhia absolută. În secolele care au urmat (XVI-XVII), Franţa îşi va consolida statutul de mare putere continentală în Europa occiden - tală, pe când Anglia îşi va concentra eforturile spre dominaţia asupra mărilor. Bibliografie: -Ecaterina Lung, Gheorghe Zbuchea,  Struc - turi etno-politice şi economico-sociale în Evul Mediu, Bucureşti , Editura Fundaţiei România de Mâine, 2007 www.wikipedia.ro/ Georgiana Dumitru, a XI-a B     Revoluția industrială   În secolul al XVIII-lea, multe schimbări s-au petrecut în modul de trai și condițiile de muncă ale locuitorilor Marii Britanii. Aceste schimbări  s-au  răspândit  mai  târziu  în  în - treaga lume și au căpătat numele de Revoluția Industrială.   Minele de cărbuni Aburul pentru noile mașini era produs prin fierberea apei, astfel încât era nevoie de uriașe  cantități  de  cărbuni  pentru  a  încălzi apa. Au fost săpate mine adânci de cărbune, în  care  munceau  bărbați,  femei  și  copii. Munca sub pământ era plină de primejdii și mulți dintre lucrători au fost răniți sau uciși în accidente.  Mașini noi Până în anul 1700, cei mai mulți oameni din Marea Britanie locuiau la sate. Mulți săteni lucrau la ferme, iar alții la casele lor, torcând lână și bumbac, iar apoi țesând pânzeturi și stofe.  Acest  mod  de  viață  a  început  să  se schimbe  la  începutul  secolului  al  XVIII-lea, când inventatorii britanici au proiectat mașini care  torceau  și  țeseau  cu  mare  viteză. Mașinile erau prea scumpe și prea mari pen - tru a fi folosite în case, astfel că afaceriștii bo - gați și-au construit fabrici unde se foloseau multe mașini. Forța aburului La început, roțile mașinilor erau învâr - tite de apa curgătoare, astfel că toate fabricile erau construite lângă râuri. Apoi, în anul 1769, James Watt a inventat o mașină puternică, cu aburi. Sute de astfel de mașini cu aburi au fost confecţionate pentru fabricile din Marea Britanie.   Fabrici și orașe În  jurul  fabricilor  au  înflorit  repede orașe  animate,  fiindcă  mii  de  oameni  au părăsit satele lor pentru a munci în fabrici. Oamenii erau nevoiți să lucreze multe ore în fiecare zi, iar mulți dintre lucrători se acciden - tau în timp ce lucrau la mașini. Marea  Britanie  avea  atât  de  multe fabrici încât a fost numită ''atelierul lumii'' și după anul 1800 a devenit o țară foarte dez - voltată economic  și foarte bogată. În 1851, mulți  inventatori  britanici  și-au  expus mașinile la Marea Expoziție din Londra. Mi- lioane de oameni au venit din toată lumea să admire noile invenții, responsabile pentru de - clanşarea "Revoluţiei industriale".     Canale și trenuri Drumurile  erau  noroioase  și  cu  hâr - toape în secolul XVIII, iar căruțele erau adesea atacate  de  tâlhari,  astfel  încât  proprietarii fabricilor  au  fost  nevoiți  să  găsească  alte moduri de a-și transporta mărfurile. Vreme de mulți ani, ei au folosit canalele, dar bărcile erau greoaie. Apoi, la începutul secolului XIX, inventatorii britanici au construit locomotive cu aburi, și cu acestea transportul pe distanțe mari a devenit mult mai ușor şi mai eficient.    Date importante  1767 James Hargreaves inventează mașina de tors Spinning Jenny. 1769 James Watt inventează mașina cu aburi. 1804 Richard  Trevithick  inventează  primul  tren condus de o locomotivă cu aburi, pe șine. 1825 În Marea Britanie încep să circule trenuri de călători. 1829 George Stephenson construiește locomotiva The Rocket. 1851 Marea Expoziție Universală din Londra. Bibliografie: Serge Berstein, Pierre Milza,  Istoria Europei , Iaşi, Institutul european, 1998. Cătălin Terțiu, a XI-a B     misterele lumii antice   Primul calendar din piatră!   În deşertul Sahara din Egipt se află cel mai vechi calendar astronomic din piatră care este cunoscut până în prezent. El este numit Nabta. Se pare că a fost construit aproximativ cu  1000  de  ani  înainte  de  complexul  de  la Stonehenge.  Nabta  a  fost  ridicat  pe  malul unui lac care este secat în prezent. Uluitor este faptul că blocurile de piatră uriaşe care îl compun, înalte de peste 3 metri, au  fost  deplasate  pe  distanţe  enorme  prin deşert în urmă cu 6000 de ani, pentru a con - strui acest calendar astronomic.  Ce fel de oameni „primitivi” au putut să facă aceasta? Totuşi, se pare că zona respec - tivă nu a fost dintotdeauna deşertică. Există dovezi că ea a fost locuită în mileniile 10 şi 8 î.Hr.,  fiind  acoperită  de  o  bogată  vegetaţie, care în timp a fost înghiţită de deşert.   Piesa de fier în piatră,   veche de peste 300 milioane de ani!   În anul 1998, un om de ştiinţă rus, care făcea nişte investigaţii la câteva sute de kilo - metri depărtare de Moscova, a găsit o bucată de piatră în care era încrustată o piesă din fier. Geologii  au  estimat  că  vârsta  rocii  este  de aproximativ 300-320 de milioane de ani.  Ştiinţa ne spune că la acea vreme nu exista încă viaţă inteligentă pe planeta noas - tră; nu existau nici măcar dinozaurii. Pietrele care merg singure!  Nici  măcar  NASA  nu  poate  explica acest  fenomen  straniu.  El  are  loc  în  Valea Morţii din Parcul Naţional SUA. Platoul Race - track este perfect drept de la nord la sud şi de la  est  la  vest.  Rocile,  unele  dintre  ele  cân - tărind  sute  de  kilograme,  alunecă  pe  sedi - mentul platoului, lăsând urme foarte vizibile, însă nimeni nu a putut să vadă efectiv cum anume se petrece acest fenomen.     misterele lumii antice   Puterea piramidei!   În Mexic se află marea piramidă de la Teotihuacan. Construcţiile acestui oraş antic conţin în pereţii lor straturi de mică. Cel mai apropiat loc unde există mică se află însă în Brazilia, la mii de kilometri depărtare. Mica se foloseşte mai ales în tehnolo - gie şi în producerea energiei; s-a ridicat în mod  firesc  întrebarea:  de  ce  au  dorit  con - structorii  să  încorporeze  acest  material  în construcţia piramidei şi a altor clădiri de pe acel platou? Fireşte, presupunând că au făcut efortul să o găsească şi să o transporte mii de kilometri până acolo…  Dispozitiv inexplicabil!  Pe malurile râului Mureş din Transilva - nia,  lângă  Aiud,  în  ţara  noastră,  a  fost  de - scoperită în anul 1974 o piesă din aluminiu printre oasele unor mastodonţi care au trăit acum  peste  20  000  de  ani.  Aluminiul  este mereu găsit în combinaţie cu alte metale, însă acesta este aluminiu pur. Piesa este acoperită cu un strat de 1 mm de oxid, ceea ce îi deter - mină vechimea la 3-400 de ani. Problema e ca aluminiul nu a fost descoperit decât în anul 1808 şi nu a fost produs în cantităţi mari decât începând cu anul 1885.   Farfuria Loladoff!  Fafuria Loladoff este un platou din pia - tră vechi de 12 000 de ani, găsit în Nepal. Se pare că Egiptul nu este deloc singurul loc din lume care a fost vizitat de extratereştri, din moment  ce  pe  această  farfurie,  veche  de peste 14 000 de ani este figurat foarte clar dis - cul unei farfurii zburătoare. De asemenea, pe aceeaşi farfurie din piatră mai este figurată o fiinţă,  care  seamănă  foarte  mult  cu  „micii cenuşii”.  Giganți în Nevada!   Legendele  din  Nevada  (SUA)  despre oamenii-giganți,  înalţi  de  4  metri  şi  având părul roşcat erau încă vii atunci când America a fost colonizată. Se spune că ultimii giganți au fost ucişi chiar de către primii colonişti, la intrarea într-o peşteră. Excavările  realizate  în  anul  1911  au scos la iveală un maxilar, care comparativ cu maxilarul uman normal, arată ca în fotografia de mai sus. În anul 1931 au fost descoperite două  schelete  de  uriaşi  pe  fundul  unui  lac secat, în aceeași zonă. Unul era înalt de 2,60 metri, iar celălalt de 3,3 metri. Teodor Lazăr, a XI-a F     Dacă te gândeai că trăieşti vremuri ciu - date, află că istoria ascunde numeroase alte lucruri şi mai neobişnuite. Există detalii legate de geografie, tradiţii, superstiţii sau politică, ce ar surprinde astăzi pe mulţi. Listverse a re - alizat un astfel de top, care te va surprinde. 1. În trecut politica era mult mai agresivă  Deşi mulţi se plâng de agresivitatea din viaţa politică de astăzi, se pare că lucrurile stăteau mult mai rău în trecut. Un exemplu ar putea fi episodul în care doi senatori ameri - cani s-au luat la bătaie. Senatorul Sumner a ţinut un discurs în care l-a jignit pe senatorul Brooks,  un  reprezentant  activ  al  celor  pro- sclavie. La câteva zile distanţă, cei doi se în - tâlnesc  pe  holurile  Senatului,  iar  Brooks începe să îşi bată cu sălbăticie contracandi - datul. În urma altercaţiei violente, Sumner se alege cu leziuni extrem de serioase ce îl scot din viaţa politică pentru trei ani, iar Brooks este reales şi văzut ca un erou în rândurile grupurilor cu viziuni pro-sclavie. 2. Protocolul morţii  E greu de crezut că o regină a fost con - damnată la moarte de o lege cu care chiar ea era de acord, însă lucrurile aşa s-au petrecut în secolul XIX, în Siam. În acea regiune oa - menii de rând nu aveau voie să o atingă pe regină, altminteri fiind condamnaţi la moarte. Tocmai de aceea, atunci când barca în care se afla regina s-a răsturnat, nimeni nu a avut cu - rajul să o salveze, deşi acest lucru nu ar fi fost deloc  dificil.  Regina,  în  vârstă  de  19  ani,  a murit înecată împreuna cu fiica sa. 3. Culoarea mov, o raritate  În lumea antică, purpuriul sau violetul era  o  raritate.  Grecii  cunoşteau  o  singură metodă  de  a  obţine  această  culoare,  cea provenită de la o secreţie a unui tip de melc de mare. Aşadar, pentru a obţine o cantitate suficientă de vopsea, foarte mulţi melci erau crescuţi. De aceea, substanţa colorantă era foarte scumpă şi doar cei foarte bogaţi şi-o puteau permite. De asemenea, în multe culturi movul era asociat cu regalitatea, iar cei de rând nu aveau voie sa îl poarte.   4.Prima persoana născută pe un continent  Guvernul argentinian a dorit să forţeze un pic nota înainte de a cere suveranitatea asupra unei regiuni din Antarctica. Aşa că, în 1978, a trimis în Baza Esperanza, Antarctica, o femeie însărcinată care a şi născut acolo un băiat.  Deşi  argumentul  argentinienilor  era acela că aveau primul născut pe continent, doleanţele nu le-au fost ascultate. 5. Eratostene şi mărimea Pământului   Marii  matematicieni  ai lumii nu au avut nevoie de in - strumente elaborate pentru a calcula  mărimea  Pământului. Eratostene,  un  matematician grec care a trăit în secolul III î.Hr.,  a  reuşit  această  perfor - manţă, de a calcula circumferinţa Pământului, folosindu-se doar de beţe şi umbre. Valoarea la  care  a  ajuns,  46.300  kilometri,  e  foarte aproape de cea oferită astăzi de către specia- lişti, diferenţa fiind de numai câteva sute de kilometri. 6. Sensul acelor de ceasornic şi sensul opus  acelor de ceasornic  Astăzi, folosim deseori aceste expresii, însă de ce ceasul se mişcă în direcţia indicată de sensul acelor de ceasornic şi nu altfel? Ei bine,  motivaţia  constă  în  cadranele  solare folosite  cu  mult  timp  înainte  ca  ceasurile mecanice să fie inventate. Pe aceste cadrane solare, direcţia unei umbre se "mişcă" la fel ca  acele  de  ceasornic. Aşa  că  atunci  când ceasurile au fost inventate, au fost concepute similar cu cadranele solare. 7. Cel mai scurt război  Cel mai scurt război din istorie s-a dat între Anglia şi Zanzibar, în 1896. Războiul a durat aproximativ 38 de minute şi Anglia a avut câştig de cauză. Se pare că motivul a fost acela că britanicii susţineau un alt suc - cesor la conducerea Zanzibarului, iar urmaşul de drept nu a fost dispus să abdice. În doar câteva minute, întreaga flotă a Zanzibarului a fost nimicită, palatul evacuat şi sultanul în - locuit.     8.Casa Albă, ca un petshop  Preşedinţii Statelor Unite ale Americii au fost cu siguranţă iubitori de animale. De-a lungul  timpului,  Casa Albă  s-a  transformat într-un adevărat petshop dacă amintim doar de câteva dintre animalele aduse acolo de oa - menii  politici.  Astfel,  John  Quincy  Adams avea  un  aligator,  Calvin  Coolidge  un hipopotam pigmeu, Andrew Jackson doi co - coşi, William Taft vaci, iar Thomas Jefferson şi Coolidge adăposteau în Casa Albă urşi.  Alte ciudăţenii:  În  1752  se  scurg  doar  354  de  zile  în Marea  Britanie  şi  coloniile  sale.  Asta  din cauza faptului că se adoptă calendarul grego - rian  în  locul  celui  iulian,  pierzându-se  pe - rioada dintre 3 şi 13 septembrie. Între 1309 şi 1377 papalitatea nu a avut sediul  la  Roma,  ci  în  Avignon,  Franţa,  din cauza unei dispute cu Sfântul Imperiu Roman. În 1378, papa Grigore al XI-lea se întoarce la reşedinţa de la Roma. În  1938  revista  “Time”  îl  declară  pe Adolf Hitler “omul anului”.  În acelaşi an acesta preia comanda absolută asupra armatei germane, afirmându-şi intenţi - ile de a controla Austria prin ameninţarea cu invazia şi expulzând 12.000 de evrei. În  1685  cărţile  de  joc  ajung  să  fie folosite ca monedă în Noua Franţă (teritoriile franceze din America de Nord) din cauza lip - sei monedei de metal.   La începutul primului război mondial, forţele aeriene americane însumau 18 piloţi şi în jur de 5-12 avioane. În  1838  generalului  Lopez  de  Santa Anna (preşedintele Mexicului) i se amputează piciorul după ce glezna îi este distrusă de o ghiulea.  Acesta  ordonă  înmormântarea  pi - ciorului cu onoruri militare. În  ciuda  devastărilor  produse  de marele  incendiu  din  1666  din  Londra  (ard 13.500 de case), nu mor mai mult de 8 oameni. Prima bombă lansată de aliaţi asupra Berlinului în timpul celui de-al doilea război mondial  ucide  singurul  elefant  al  grădinii zoologice din capitala germană. În anii ’90, în primul război din Liberia, generalul Joshua Milton Blahyi şi-a condus trupele  dezbrăcat  (exceptând  pantofii  şi arma), crezând că aşa se va apăra de gloanţe (ceea ce s-a şi întâmplat, de altfel!). Bibliografie: -http://www.ziare.com/magazin/ciudat/8-ciu - datenii-ce-tin-de-istorie-pe-care-nu-le-stiai- 1203713 htp://www.historia.ro/exclusiv_web/general/ar ticol/10-ciudatenii-istorice Leancă Elena Bety, a XI-a A Rotaru Daniel, a XI-a A     Discriminarea femeii de-a lungul timpului   Relaţiile dintre sexe au reliefat în per - manenţă  stadiul  dezvoltării  societăţii  la  un moment dat, indiferent dacă a fost vorba de societatea tradiţională ori de cea modernă.  Fiecare societate are un anumit sistem de reglementare a relaţiilor dintre bărbaţi şi femei, un anumit sistem familial care se dife- renţiază  în  funcţie  de  modul  exercitării  au - torităţii  în  cadrul  familiei,  de  gradul  de cuprindere a grupului, de modul de stabilire a  rezidenţei,  de  forma  de  transmitere  a moştenirii. În decursul timpului, femeia a ocu - pat poziţii diferite în cadrul acestor sisteme familiale.  O descriere a începuturilor relaţiilor sociale  şi  familiale  este  dificil  de  realizat, având  în  vedere  lipsa  izvoarelor  istorice,  a diferenţelor de opinii în legătură cu apariţia omului pe pământ. În aceste societăţi, în care economia se baza în principal pe vânătoare, nu  se  putea  trăi  decât  în  grupuri,  iar  acti- vităţile erau distribuite membrilor, probabil, în funcţie de vârstă şi sex.  În  această  epocă  s-au  evidenţiat  pe rând: familia înrudită prin sânge, i-a urmat fa - milia  punalua  (interzicerea  incestului  între generații), ginta – structuri în cadrul cărora fe - meia a început să aibă rolul principal.  Societăţile  matriarhale  par  a  fi  fost societăţi în care domnea egalitatea.   Femeia, aservită, redusă la rol de sclavă, devine  în antichitate “izvorul tuturor suferinţelor  omenirii”.  Familia  monogamă, deşi reprezintă un progres în istoria relaţiilor dintre sexe, înfăţişează totuşi conflictul dintre sexe, exprimat prin dominarea absolută a băr - batului. În Grecia antică, lipsa dialogului între sexe a înlesnit dezvoltarea homosexualităţii masculine şi feminine, precum şi dezvoltarea prostituţiei. Femeia era considerată fiinţă im - pură, numai fecioarele se bucurau de consi- deraţia  generală.  În  Sparta,  femeile  păreau ceva mai libere, datorită faptului că împărţeau cu bărbatul cultul fanatic pentru cetate, în nu - mele căreia acceptau să-şi sacrifice fiii. În familia romană din perioada repu- blicii, femeia numită “sexul slab”( imbecilitas sexus), trebuia să se supună autorităţii băr - batului, care avea drept de viaţă şi de moarte asupra soţiei şi copiilor, pe care-i putea vinde, maltrata sau ucide. Însă, odată cu apariţia Im - periului, femeia a ajuns să fie respectată.  Femeia ebraică trebuia să se supună autorităţii tatălui. Numai soţiile oficiale se bu - curau de toate drepturile, femeia era ocrotită, însă numai cu condiţia de a fi fecioară, virgini - tatea  constituind  garanţia  că  toţi  copiii  pe care îi va naşte vor fi ai soţului. Femeia celtă avea drepturi egale, din punct  de  vedere  juridic,  cu  bărbatul.  În  Ir - landa,  femeia  putea  să  dispună  liber  de zestrea ei, iar căsătoria era liber consimţită. De o situaţie asemănătoare se bucura şi fe - meia din Galia sau Islanda.     Discriminarea femeii de-a lungul timpului   În  America  mişcarea  feministă  a  în - ceput  alături  de  mişcarea  antisclavagistă, odată cu războiul de secesiune(1861-1865). În Anglia, prima petiţie feministă prezentată de Mary Smith în Camera Comunelor datează din 1832. În Franţa, abia în 1945, li s-a acordat în sfârşit,  drept  de  vot  femeilor.  În  România, până în 1865, când a intrat în vigoare noul cod civil,  erau  în  vigoare  legiuirile  Calimachi (1817) şi Caragea (1818), cu prevederi opuse egalizării  în  drepturi  a  sexelor.  Femeile  nu aveau dreptul la slujbe publice, funcţii politice dar aveau dreptul de a dispune de averea lor.  Continuă să existe inegalităţi între trata - mentul bărbaţilor şi femeilor în societate şi astăzi, în ciuda deplinei egalităţi în faţa legii de care se bucură cetăţenii statelor democra - tice. În viaţa contemporană, însă, aceste ine - galităţi sunt mai puţin bazate pe doctrine şi practici  oficiale  şi  mai  mult  pe  atitudinile neoficiale şi valorile subiective despre viaţă împărtăşite de unii oameni, îndeosebi în so- cietăţile arhaice. Bibliografie:   -http://lenusa.ning.com/forum/topics/evolutia- femeii-in-societate -http://istoriesicultura.ro/discriminarea-fe - meii.html  Iancu Roxana Andreea,a XI-a B  În perioada sec. XVI-XVIII femeia mări - tată trăia într-o strictă izolare casnică. Căsă - toriile se încheiau numai în cadrul aceluiaşi cerc social, pretutindeni domnind spiritul de castă. Fetele, a căror educaţie spirituală era aproape inexistentă, erau crescute în cea mai riguroasă izolare casnică. Întreaga bucurie a vieţii era înăbuşită sub o puzderie de reguli de conduită. Mişcarea de emancipare a femeii începe cu  timiditate  abia  în  sec.  XVIII,  odată  cu răspândirea ideilor de libertate şi egalitate ale filosofilor  iluminişti.  Astfel,  în  secolul  al XIX-lea  situaţia majorităţii femeilor se contura astfel: inegalitate civilă şi dependenţă eco - nomică faţă de bărbat, instruire ineficientă, inaccesibilitate  în  numeroase  profesii  şi neparticiparea oficială la viaţa politică.  Multe  femei  au  participat  activ  la  re- voluţia din 1848, însă ideea participării la viaţa politică şi cea a dreptului de vot pentru femei erau refuzate categoric.  Primele asociaţii ale femeilor au fost în - temeiate în anii `40 şi `50 ai sec. al XIX-lea. Mişcarea de emancipare a femeii s-a dezvoltat în Scandinavia, Finlanda, ţările anglo-saxone. Suedia a acordat în 1863  femeilor dreptul de vot; Finlanda i-a urmat în 1906 şi Norvegia în 1907. În 1915 danezele au obţinut un statut politic complet, iar suedezele în 1921.     Căderea comunismului în Europa de Est, 1989   Istoricul  J.  F.  Brown  a  identificat  nu - meroase  cauze  principale  ale  eșecului regimurilor comuniste europene. Prima, „cea mai  evidentă  și  atotcuprinzătoare”,  ar  fi eșecul general al acestor regimuri, un eșec continuu de patruzeci de ani, care a subliniat din ce în ce mai mult incompatibilitatea dintre interesele  Uniunii  Sovietice  și  aspirațiile naționale ale țărilor pe care aceasta și le su- bordonase după Al Doilea Război Mondial. O altă cauză cauză este o consecință directă  a  primei:  eșecul,  mai  ales  cel  eco - nomic, a subliniat lipsa de legitimitate a co - munismului,  care  nu-și  mai  poate  ține promisiunile de bunăstare economică și ar - monie  socială.  De  asemenea,  eșecul  eco - nomic a stimulat și consolidat opoziția și a unit populația împotriva regimului: intelectu - ali, studenți, muncitori, toți încep să conteste regimul.  Dominația  comunismului  a  presupus înregimentarea ideologică. Teroarea a fost in - dispensabilă, dar regimurile leniniste au avut nevoie și de un simulacru de legitimitate. Cel mai relevant început al declinului ar fi  reprezentat  de  faptul  că  elita  comunistă, provocată de opoziție și intimidată de propriul său eșec, și-a pierdut încrederea în propria abilitate de a conduce și, încă și mai impor - tant, voința de a folosi forța pentru a-și păstra puterea (ca în 1956 sau 1968). Ultimele două cauze  țin  de  factori  externi:  mai  întâi, dezghețarea și dezvoltarea relațiilor cu Occi - dentul  și  impactul  valului  reformator  din U.R.S.S. din timpul lui Mihail Gorbaciov.    Acest nou lider de la Kremlin, prin vi- ziunea sa reformatoare, i-a demoralizat și pa- ralizat (prin denunțarea doctrinei Brejnev) pe conservatorii comuniști: aceștia nu au știut cum să facă față unui lider sovietic liberal, care urmărea schimbarea sistemului pe care ei îl apărau. Pe  data de 12 iunie 1987, președintele S.U.A., Ronald Reagan (1981-1989) a susținut un discurs public în Berlin, intitulat "Dărâmați acest zid", prin care îi cerea Secretarului Ge- neral al URSS Mihail Gorbaciov să renunțe la ideea divizării Europei și să demoleze acest zid. Nici măcar cel mai mare susținător opti - mist al lui Ronald nu ar fi crezut că, doar doi ani mai târziu, regimul comunist din Europa de  Est  se  va  prăbuși  precum  piesele  de domino.     În data de 9 noiembrie 1989, câteva mii de protestatanți germani au distrus cel mai reprezentativ simbol al Europei divizate, Zidul Berlinului.  Timp  de  mai  bine  de  28  de  ani, zidul a fost reprezentarea fizică, simbolul con - struit din beton armat, adevărata ,,cortină de fier,, ce nu numai că diviza un oraș, ci un con - tinent.  La  Casa  Albă,  președintele  George Bush, alături de Consilierul pe probleme de Securitate  Națională,  Brent  Scowcroft,  ur - măreau la televizor transmisia directă a eveni - mentelor  ce  se  petreceau  în  Germania, conștienți de semnificația istorică a căderii zidului, dar şi entuziasmați de ideea expansi - unii politicii americane (democrației) pe teri - toriul Europei de Est. Colapsul  monumentului  semnifică două evenimente majore: căderea comunis - mului și încetarea războiului rece. Numai în România evenimentele au luat o turnură vio - lentă. Nicolae Ceaușescu, ultimul susținător al doctrinei staliniste, refuza orice reformă și orice schimbare pe plan politic şi economic. Pe 17 decembrie 1989, la Timișoara, armata și poliția au tras în protestatarii nemulțumiți de politica guvernamentală, ucigând astfel sute de persoane. Protestele s-au răspândit în mai multe orașe, lăsând în urmă peste o mie de decese, încheindu-se cu marea revoluție din capitală, ce a avut loc pe 21 decembrie 1989. Ceaușescu a părăsit Bucureștiul, dar a fost arestat,  judecat  sumar  și  executat  în apropiere de Târgoviște, pe data de 25 de - cembrie 1989.   În 1990, marii lideri comuniști nu mai dețineau controlul, Europa de Est a cunoscut votul liber exprimat, iar Germania s-a unificat. Se creau, astfel, perspectivele unei integrări europene vaste, dinspre vest spre estul scă - pat din chingile totalitarismului comunist. În Polonia, Ungaria și Cehoslovacia, noile par - tide de centru-dreapta au preluat puterea pen - tru prima dată de la sfârșitul celui de-al doilea război mondial. În Bulgaria și România, foștii membrii ai partidului comunist, de altfel cei care au organizat lovitura de stat, au preluat puterea guvernamentală, iar noi partide au in - trat în compoziția Parlamentului și au devenit active pe scena politică.  Notând în jurnalul său pe 10 noiembrie 1989, Anatoly Chernyaev, mediatorul lui Gor - baciov, a susținut ideea ideea conform căreia căderea  zidului  a  reprezentat  "Schimbarea echilibrului mondial", lucru care avea să de- vină evident în deceniile care au urmat. Istoria a demonstrat că modelul comu - nist de factură dictatorială este unul incom - patibil cerințelor lumii moderne și că acesta a lăsat în urmă decade sângeroase și perioade tensionate în relaţiile internaţionale.  Bibliografie: http://www.historia.ro/ “My six years with Gorbachev” – Anatoly Cernyaev “An American Life” – de Ronald Reagan http://universitypublishingonline.org www.wikipedia.com http://www.history.com/ Ciocan Radu-Gabriel, a XI-a B     Cine a fost regina din Saba?  A  existat  cu  adevãrat  seducãtoarea reginã  din  Saba?  Douã  cãrţi  sfinte  ,  Biblia creştinã şi Coranul o pomenesc. În viziunea asupra casei regale apuse a Etiopiei un copil al  reginei  din  Saba  începe  o  dinastie  care dureazã 2000 de ani. Conform ambelor scrieri copilul  este  conceput  într-o  noapte  de dragoste  consumatã  între  regina  arabã  şi regele evreilor, Solomon I. Pânã la cãderea sa în 1974 împãratul Haile Selasii I al Etipoiei se putea  sprijini  pe  o  formularisticã  ce  îl  de - semna drept cel de-al 225-lea urmaş al reginei din Saba şi al regelui Solomon. Cele mai vechi inscripţii care consem - neazã existenţa unui stat al Sabei dateazã din secolul al VIII-lea. Regele Solomon domneşte însã între 965 şi 926 a. Hr. Prin urmare istoria ne învaţã cã primul stat sabaic ia naştere la decenii dupã domnia lui Solomon. Cercetãtori  renumiţi  precum  John Philby s-au strãduit sã creeze o punte între is - torie şi legendã. Teoria lui Philby spune cã regina din Saba ar fi fost o femeie de origine nobilã  dintr-un  trib.  Tribul  sãu  alcãtuit  din arabi sabaici ar fi venit din Mesopotamia prin zona  Siriei,  atunci  fiecare  astfel  de  trib  îşi numea  cãpetenia  rege/reginã.  Regina  ar  fi ajuns la Solomon în Ierusalim pentru a plãti tribut  marelui  conducãtor.  O  parte  dintre sabaici s-ar fi deplasat dinspre Mesopotamia spre sud-vestul Arabiei. Acolo s-ar fi stabilizat şi ar fi înflorit amintirea unei anumite regine, pe care ar fi pãstrat-o vreme de secole. În  amintirea  majoritãţii  iemeniţilor existã însã douã regine din Saba. Legendara reginã din Arabia Sauditã anticã se numeşte Malika Bilqis. Ei i se atribuie templul ridicat în oaza Marib, dedicat zeului lunar Almaqah. Se pare  cã  a  fost  construit  în  secolele  VIII-VII a.Hr.  Pentru  aceastã  perioadã,  ca  de  altfel pentru întreaga istorie a regatului sabaic, nu se poate dovedi prezenţa unei regine. Viaţa şi stãpânitoarea celei de-a doua regine Bilqis (Malika cea tânãrã) sunt însã ceva mai bine documentate.    Este  vorba  despre Arwa  Bint Ahmed as-Sulayhi, fiica lui Ahmed, integratã în tribul Sulayhi. Un anume Ali Ibn Muhammad as-Su - layhi  conduce  o  rãzmeriţã  în  regiunea muntoasã din sud-vestul capitalei iemenite San’a, în 1047 a.Hr. Ba chiar reuşeşte sã punã mâna pe capitalã. Duşmanul sãu era un imam, un credincios care era totodatã un puternic conducãtor de triburi, dar care ca dinast legi- timat religios nu controla decât o parte din zonã.  Sprijinindu-se  pe  mişcarea  fatimido- şiitã şi pe resurse materiale puse la bãtaie de familia domnitoare din Egipt, Ali Ibd Muha- mmad devine sultan, controlând majoritatea Yemenului şi regiunea de coastã a Mãrii Roşii. Fiul şi moştenitorul lui Ali, Al-Mukarram Ahmed, încheie în anul 1069 a.Hr un contract de mariaj cu Arwa Bint Ahmed, o fatã din trib cu el. La numai cinci ani dupã aceasta, din cauza bolii apãsãtoare, sarcinile de stat revin soţiei sale. În 1074 a.Hr Arwa se înfãţişeazã is - toriei drept regina Malika. Ea moşteneşte cu adevãrat regatul şi se simte responsabilã faţã de poporul sãu, fapt recunoscut de politicienii din Yemen de azi. Unii spun cã ar fi cea mai însemnatã con - ducãtoare a Islamului. Pentru a stabili care au fost de fapt legãturile dintre reginã şi poporul sãu ne-ar trebui izvoare, dar acestea lipsesc. Putem doar specula cã a avut de-a face cu lupte interne pentru tron şi atacuri externe.     Lupte  sângeroase  s-au  dus  cu  sigu - ranțã  între  fidelii  Malikei  şi  najahizii  care dețineau un oarecare control asupra coastei Mãrii  Roşii.  Arwa  îl  poate  învinge  pe  duş - manul  sãu  periculos,  sclavul  de  odinioarã Najah, numai când ea însãşi se apropie mai mult de câmpul de bãtãlie. Pãrăseşte aşadar capitala şi transformã micul oraş de munte Ji - blah în reşedinţa sa. De acolo nu era decât o zi pânã la focul conflictului. În afarã de asta, Jiblah, aflat pe o rocã de bazalt, era mai uşor de apãrat. Najah era din Etiopia. În timpul conflic - tului primeşte ajutoare şi de pe celãlalt mal al Mãrii Roşii, din Eritreea de azi. Acolo domnea un rege creştin. Mulţi dintre susţinãtorii Arwei vedeau în Najah nu doar un lider local care  s-a răsculat, ci şi un agent secret al Etiopiei creştine.  Mai  demult  sabaicii  au  rãspândit credința lor în ţara de dincolo de Marea Roşie şi  au  influenţat  mult  sitlul  arhitectural,  dar aceasta a fost înãbuşitã de Islam şi de creş - tinism.  Stadiul  actual  al  cercetãrii  afirmã  cã dupã schimbarea capitalei îi mai rãmân 51 de ani  de  domnie.  Este  sub  semnul  întrebãrii dacã s-a cãsãtorit vreodatã. Ar fi trebuit în acest caz sã împartã controlul statal cu un bãrbat, probabil dintr-un trib rival. În 1138 a.Hr se pare cã moare în vârstã de 88 de ani, în Ji - blah. Malika este îngropatã în moscheea lo - calã.  Dinastia  Sulayhidã  nu  a  supravieţuit mult  timp  dupã  decesul  sãu,  din  cauza luptelor civile.  Dar  secolele  stãpânirii  sulayhide reprezintã o perioadã înfloritoare atât pentru Yemen, cât şi pentru zona Mării Roşii, Tihama. Atunci  oamenii  au  început  s-o  desemneze drept Bilqis cea tânãrã.   Dacã Arwa însãşi s-a perceput ca o ur - maşã a reginei din Saba nu se poate spune. Dar  o  asemenea  comparaţie  ar  fi  rãmas documentatã cumva. În Coran este menţio- natã regina din Saba, dar ea nu are un nume concret. În timpul Arwei deja era de 200 de ani un  obicei  pentru  învăţaţi  şi  poeţi  sã  o  nu - meascã Bilqis.  Aşa se înscrie în istorie Bilqis I, fonda - toarea templului din Marib, iar celei de-a doua Bilqis poporul îi dedicã o formaţiune naturalã: un con vulcanic lângã Hamam Damt, care şi astãzi poartã numele de ,,tronul lui Bilqis”. Scriitorii  o  prefac  în  eroinã,  ghizii  în element turistic. Multe instituţii din Yemen îi poartã  numele.  Dacã  nu  ştim  nimic  sigur despre existenţa ei din antichitate, acum ştim sigur cã a existat.        La  sute  de  ani  dupã  antichitatea pãgânã, regina din Saba câştigã  însemnãtate în ideologia islamicã. http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/a rticol/cine-fost-regina-saba Andrei Ștefan, clasa a IX-a C     Lavrenti Beria: apogeul terorii   Orice gen de introducere către un personaj precum Lavrenti Beria păleşte pur şi simplu în faţa amplorii răului prezent în acţiunile sale. Individul a fost atât de malefic, încât faptele sale frizează incredibilul. La urma urmei este vorba despre Lavrenti Beria, încarnarea terorii comuniste, artizanul gulagurilor şi mâna dreaptă a lui Iosif Stalin, cel mai mare călău din is - torie.  Cel mai rău dintre cei răi, cum este numit de istoricii ruşi, Lavrenti Beria s-a ridicat pe deplin la înălţimea acestei expresii. Dacă Stalin a fost călăul popoarelor URSS-ului şi al altor naţiuni în - vecinate colosului comunist, Beria a fost cu sigu - ranţă securea din mâna sa. Până şi un personaj istoric  cumva  asemănător  precum  Ivan  cel Groaznic păleşte dacă îl aşezăm lângă Beria. Cel care avea să devină una dintre cele mai odioase figuri ale secolului XX a văzut lumina zilei  pe  data  de  29  martie  1899,  în  satul Merkheuli, de lângă oraşul Suhumi, provincia Ab - hazia, care pe atunci aparţinea Georgiei. Astăzi, Merkheuli aparţine de districtul Gulprish din Re - publica  Abhazia,  care  s-a  rupt  de  Georgia  în urma  unui  conflict  sângeros  derulat  între  anii 1992-1994. Pe numele său iniţial Lavrenti Pavles de Beria, sinistrul personaj şi-a rusificat numele în tinereţe,  recomandându-se  Lavrenti  Pavlovici Beria.  Din punct de vedere al etniei, Beria era un georgian aparţinând grupului mingrelienilor. Năs - cut, la fel ca Iosif Stalin, într-o familie creştin-orto - doxă, mama sa fiind o femeie foarte evlavioasă, cerberul de mai târziu nu a avut nici cea mai mică rezonanţă cu valorile creştine sau măcar cu cele elementar umane. După ce absolvă o şcoală cu profil tehnic din Suhumi, Beria ajunge student al Universităţii Politehnice  din  Baku, Azerbaijan,  unde  se  re - marcă atât prin pasiunea sa pentru matematică şi  ştiinţele  exacte,  cât  şi  inteligenţa  nativă, dublată însă de caracterul său duplicitar. Înrolat în  Armata  Imperială  Rusă  cu  ocazia  Primului Război Mondial, dezertează pe când era detaşat pe frontul din România şi fuge înapoi în Rusia, unde ia parte la Revoluţia Bolşevică. Se înscrie în rândurile Partidului Comunist şi, pe baza ori- ginii sale caucaziene, participă la revoltele comu - niştilor locali din Georgia natală şi Azerbaijan.   Se remarcă în rândul comuniştilor prin in - teligenţă, dar şi prin ferocitatea sa unică, astfel încât este primit cu braţele deschise în temuta CEKA, poliţia secretă a bolşevicilor, precursoarea NKVD-ului şi KGB-ului de mai târziu. Se evidenţi - ază  prin  reprimarea  sângeroasă  a  mişcărilor naţionaliste georgiene, reprimare care s-a soldat cu peste 5.000 de morţi. Dar acest episod sum - bru nu era decât începutul dezastrului. În anul 1924, demonul de mai târziu era deja la conducerea CEKA din Georgia natală. Nu se  mulţumeşte  cu  atât,  vrea  să  devină  şeful poliţiei secrete de pe întregul teritoriu al URSS. Şi a reuşit. Malefic  şi  îndrăzneţ  fără  limite,  Beria ajunge în anul 1930 lider suprem al poliţiei se - crete.  În  acest  scop,  nu  s-a  dezis  de  nicio metodă. A excelat în şantajele la adresa propriilor şefi, totul pentru a câştiga susţinere politică şi a promova fără probleme. A intrat în istorie şi pentru modalităţile în care înscena aventuri galante cu femei căsătorite şefilor săi din vârful piramidei comuniştilor din Kremlin, după care îşi şantaja superiorii. Dezgus - taţi şi terorizaţi la gândul de a cădea în dizgraţia lui Stalin, aceştia demisionau, iar ambiţiosul min - grelian le lua locul fără să-şi facă vreo problemă de conştiinţă. Nu era doar un vicios fără margini, ci şi un aducător de moarte şi durere. Oriunde era de - taşat pe întinsul teritoriu al Uniunii Sovietice, mulţi oameni erau executaţi sumar sau dispăreau fără urmă... ( Heller, Mihail; Nekrich, Alexandr M. (1982). Utopia in Power: Istoria Uniunii Sovietice ). Răzvan Chitroceanu,clasa a X-a A     Susținători ai revistei noastre:   Director: prof.  Cristina Gheorghiță  Director adj: prof . Dorin Stanciu   Director educativ: prof. Mihaela Fiștoc  Bibliotecară:  Mihaela Voicu  Informatician: Cristi Palcău Clepsidra(Focșani.online) ISSN 2344 - 0953 ISSN-L 2344 - 0953   Colectivul de redacție:   George Bogdan Onel - a XI-a G Teodor Lazăr - a XI-a F Andrei Ștefan - a IX-a C Ionuț Alexandru Candea - a XI-a C Elena Bety Leancă - a XI-a A Radu Gabriel Ciocan - a XI-a B   Profesori coordonatori:   Dorin Cristea Viorel Amăricăi